Daca ar fi ca blogul acesta sa aiba un motto, probabil acesta ar fi cel mai potrivit. Cand ma uit inapoi, in toata viata mea, oamenii au fost cei mai importanti, cei mai interesanti, mai incitanti….mi-au dat cele mai mari motive de bucurie si de tristete, m-au facut sa ma simt VIE…. m-au facut sa redescopar lumea prin ochii lor, o data si inca o data…
Inca nu imi vine sa cred ca o parte dintre cei placuti sufletului meu s-au pierdut, aproape nestiuti, in lumea umbrelor…
Si daca ar fi sa las o mostenire copiilor mei, in urma mea, n-as vrea sa lipseasca din ea imaginile vii ale celor care m-au facut sa cred ca viata trebuie pretuita, fiecare minut. Pe un blog? Fie si asa…
18. Finnaly
Te-ai grabit sa cresti, copilul meu…iata ca a venit ziua. Ce, credeai ca nu va mai veni?
Maine vei deschide ochii si vei spune ca esti adult….ok, ai ajuns aici..what next?:)
De 7 ani iti scriu in fiecare an cate un gand, poate vei citi candva si iti vei aduce aminte de noi, dar mai ales de tine, privit prin ochii mamei tale.
Este ultimul post, e randul tau sa scrii in cartea vietii tale asa cum vei dori, vei putea si iti va placea…
Pentru ca dragul meu, de ziua ta aceasta, iti doresc doar sa ai intelepciunea, puterea si vointa sa te bucuri de toate darurile primite de la Dumnezeu, familie si prieteni in fiecare zi a vietii tale de pana acum si de aici inainte. Si iti multumesc ca mi-ai fost alaturi mereu, chiar si cand ai protestat 🙂
Chiar daca baietelul frumos din poza a disparut, am dobandit un tanar de are sunt mai mandra decat pot spune. Care va sti sa isi depaseasca momentele de cumpana, dilemele, nesigurantele, si isi va face o viata frumoasa lui si celor dragi lui.
Cu toata dragostea, iti doresc o viata minunata, fiul meu cel mare!
Baieti de baieti
…asa am gandit cand am vazut azi dimineata la 7 poza postata de Florian pe FB, de ziua fratelui sau …aceeasi statura, aceeasi frunte, aceiasi taietura a ochilor, aceeasi curbura a pometilor..aceeasi barbie..baietii MEI
Asa a inceput ziua si asa s-a incheiat…nu pot sa-ti spun, iubitul meu mic mare:) cum m-am simtit cand te-am vazut azi prima data insotindu-ma la restaurant imbracat in sacou, cu esarfa si ceas la mana…un tanar domn, alaturi de fratele tau care te-a invatat cum sa te imbraci si te-a aranjat…
Au trecut 13 ani parca intr-un vis, inca ma vad cum dansam cu tine in brate dupa ce te alaptam…iata-te acum cel mai inalt dintre noi trei,inca stangaci, ca si cum ai fi crescut prea repede si nu stii unde sa ascunzi copilul din tine…
O sa iti spun unul din cele cateva secrete pe care mai doresc sa ti le impartasesc atata timp cat inca vei mai avea urechi pentru mine: nu trebuie sa ascunzi copilul din tine, el va fi mereu acolo…invata sa-l iubesti, sa-l asculti cand e nevoie, sa-l arati cand te simti bine cu cu cei pe care ii iubesti..dar invata in acelasi timp sa devii propriul tau stapan si sa inveti in fiecare zi a vietii tale, pentru ca nu este nimic din ceea ce iti doresti cu adevarat sa nu poti face, si ai absolut toate calitatile sa devii orice ti-ai dori!
Va multumesc, fii mei, pentru ziua de azi si pentru cele de pana aici, sa ne dea Domnul sanatate, intelepciune, dragoste si rabdare sa trecem prin toate!
La multi ani, Robert, micul meu deja mare!:)
17 la puterea „n”
Ma simt straniu sa iti scriu pentru ultima data de ziua ta inainte sa devii oficial adult, fiul meu 🙂
Si totusi, nu putea lipsi din buchetul de ganduri bune, pe care ti-l alcatuiesc de cel putin 6 ani de cand am blogul acesta, gandul bun de anul acesta :).
Sunt 17 ani, 17 ganduri bune.
De fapt, sunt 17 la puterea „n”
Pentru ca, dragul meu, toate ingrijorarile mele legate de tine, toate bucuriile, toate sperantele, s-au adaugat zi de zi la buchetul asta de ganduri, care au alcatuit fiinta ta din mintea si sufletul meu. Sper ca le-ai simtit cu drag venind spre tine, chiar si atunci cand ti s-a parut ca sunt prea aspra…sper sa intelegi ca si ce am facut bun si ce am gresit in viata noastra de zi cu zi fata de tine, a fost din multa, multa dragoste.
Teoretic, de la anul esti adult. Practic, am trecut prin multe impreuna, bune si rele, si mi-ai fost alaturi, si iti multumesc pt tot. Am incercat si voi face tot ce pot sa iti fiu alaturi cata vreme vei dori si vei avea nevoie. Pentru ca pentru mine nu va conta niciodata nici cate kg ai, nici cati centimetri, nici cat de lung ai parul, nici nr de la pantofi, nici daca ai o prietena sau 1000….esti FIUL MEU, si asta vei fi mereu.
Ce iti doresc, de ziua ta si mereu? Sa iti dea Dumnezeu vedere limpede si putere sa te bucuri de ceea ce ai si traiesti in fiecare zi, sa alegi intodeauna calea luminata si sa ramai in lumina, sa impartasesti si celor din jurul tau lumina ta, sa intelegi ceea ce esti si ceea ce nu esti si sa te „upgradezi”permanent, in concordanta cu aptitudinile tale native si cu oportunitatile din viata ta!
Dar mai ales, sa nu uiti niciodata, ca singura si adevarata putere absoluta izvoraste din dragoste!
Cu drag, de la potentiala viitoare „baba absoluta” (sau nu ! 🙂 )
Happy End :)
invatam inca din scoala, si ne este indusa ideea tot timpul vietii, prin media, filme, romane, etc, a necesitatii happy endingului…a intalnirii persoanei perfecte, relatiei perfecte, obligatorii pentru succesul personal si in societate…
..din cat am putut intelege pana acum, as zice mai degraba ca primul happy ending si singurul obligatoriu ar trebui sa fie cel al intalnirii cu propriul EU.asa cum este el, nici mai bun, nici mai rau
..doar dincolo de infruntarea, intelegerea si pacea cu tine insuti pot urma alte happy endinguri…altfel nu. Iar daca nu poti stabili o relatie cu tine insuti:) e greu de presupus ca poti stabili si mentine altele..
Happy Endings sa avem! 🙂
Dureroasa uimire…
Spunea un amic cu ceva timp in urma ca e atat de ciudata viata, ca uneori se surprinde intrebandu-se cum de nu si-a dat seama pana acum ca e atat de ciudata..
Dar cea mai mare ciudatenie din toate, privind acum in urma, mi se pare asta: atunci cand AM CUNOSCUT pe CINEVA, l-am iubit si ne-a iubit, atunci cand vine la noi si ne cauta dragostea, dupa ce viata l-a rastignit pe toate crucile pe care le-a gasit, de ce, in loc sa ii sarutam picioarele si sa dam slava Domnului ca a existat si exista acel CINEVA, noi il cautam de ranile din palme??!! Si daca au apucat sa se vindece, eventual ii facem noi altele…..
Si mai uimitor este ca, oricat de intelepti, destepti si vazatori am fi, noi insine am provocat macar o data ranile…pentru ca nu exista intelepciune adevarata, inteligenta reala si nici clarvedere in lipsa DRAGOSTEI in cel mai pur, simplu si absolut sens al ei..cel in care nu reprezinta o tranzactie de sentimente, ci o stare a constiintei si simtirii..
cochetarie feminina :)
Intodeauna am avut dilema asta: e mai bine sa spui ca ai mai putini ani, profitand de o infatisare inca onorabila, sau sa spui ca ai exact cati ai, savurand fiecare moment din surpriza interlocutorului (care s-ar fi jurat ca ai cel putin cativa in minus) 🙂
Bunica-mea, Dumnezeu sa o ierte, a ales varianta 1, astfel incat pana la urma aproape si ea credea ca are 4-5 ani mai putin…Eu cred ca optez pentru varianta a doua, cat inca ma distreaza reactia-surpriza 🙂
Cred ca marele avantaj al acumularii anilor nu e intelepciunea inerenta care vine cu ei (eu nu m-am intalnit cu ea, inca), ci faptul ca multi din cunoscutii proprii, raspanditi prin mari si tari, cu care poate nu ai mai vorbit de 20 de ani, devin brusc solidari cu tine si iti trimit un La multi ani aproape neasteptat…probabil tuturor ni se accentueaza intensitatea sentimentului de nevoie de apartenenta, pe masura ce imbatranim..
Dar chiar si asa, imbatranind pe fata, m-am bucurat enorm de toate gandurile frumoase pe care mi le-au trimis oameni importanti din diferite momente ale vietii mele, am simtit, parca mai mult ca oricand, energia lor pozitiva indreptandu-se catre mine, dragostea lor, mai veche sau mai noua, din care au inteles sa imi impartaseasca…si pentru care le multumesc.
Ma rog ca maine, cand va fi intr-adevar ziua mea:), sa am inca o data puterea sa ma bucur de trandafirii mei rosii, cataratori, si sa le transmit si lor aceasta bucurie a mea, in pofida tuturor amaraciunilor…in fond, am invins! am mai invins, inca un an: pe mine, slabiciunile mele, durerile mele, amaraciunile de zi cu zi, rautatile oamenilor din jur, nevoile vietii…
Dar cel mai mult, ma rog sa pot transmite bucuria asta a mea fiilor mei- care mi-au stat aproape mereu, si pe care e momentul, dupa ce i-am invatat sa munceasca, sa lupte, sa raspunda, cred ca e momentul sa ii invat sa se bucure…
16 clipe :)
Acum 16 clipe eram doar noi doi…el, inca doar banuit, inca nestiut daca e fata sau baiat, dar atat de asteptat :)..I-am urmarit somnul si veghea, deschiderea ochilor si clipitul in vis, cazaturile si ridicarile, m-am bucurat cu fiecare pas inainte pe care l-a facut (desi pe primii ii tot facea inapoi:))
Cu toata dragostea l-am tinut de mana si l-am ridicat, in fiecare din cele 16 clipe. In ultimul timp, a incercat sa ma mai tina si el de mana. Am mai gresit, am mai izbandit, toate din iubire.
Ieri, a venit cu o fata acasa. Azi, a primit un tort care in loc de la multi ani are o pseudo- placuta de inmatriculare cu initialele lui :)-aluzie la cel mai apropiat vis al lui:)
Nu stiu daca mai am inca 16 clipe in care sa-l invat la ce merita sa viseze cu adevarat, si sa-l invat cum si cat sa lupte pentru visul lui..dar mai cu seama sa -l invat sa mearga singur, pe calea aleasa de Dumnezeu dar destelenita de el insusi..voi incerca, insa, in fiecare zi din cele ce vom mai fi impreuna 🙂
In fond, au trecut doar 16 clipe……lungi, ca anii …scurte, ca un vis frumos.
La multi ani, dragul meu drag!
Something old and something new…
Something old, pentru ca sunt lucruri de demult gandite, something new, pentru ca s-au simtit a fi spuse abia acum.
Am avut ocazia, foarte recent, sa strang cu dragoste mana unui bunic drag, unui om altadata intreg, acum muribund..:(
Incredibil cat de multa nevoie de afectiune au si cei mai puternici oameni, pacat ca nu isi exprima aceasta nevoie cu adevarat toata viata…pacat ca devine cea mai evidenta doar in fata mortii..
Am fost dezolata cand, in timpul putin pe care l-am petrecut cu omul asta pe patul sau de suferinta, am auzit pe buzele lui cuvinte spuse cu obida si parca, cu rusine :”sa ma ia Dumnezeu mai repede, ca sa nu-i mai chinuiesc pe ceilalti…ca tot nu ii mai ajut cu nimic, doar ii incurc..”
Am plecat de langa el, si probabil nu voi mai apuca sa ii spun vreodata, lucrul cel mai important: ca il iubesc pentru ce ESTE, nu pentru ceea ce face sau a facut..
In fond, nu cred ca este cineva care sa doreasca sa fie iubit pentru ce face, cred ca toti dorim sa fim iubiti pentru ce suntem. Si atunci, de ce alergam toata viata sa FACEM ceva, sa dovedim ca suntem capabili sa facem lucruri marete si impresionante, de ce nu suntem preocupati sa DEVENIM, sa FIM?
Poate pentru ca aceia pe care ii iubim, aceia pe care ii protejam, continua sa ceara de la noi toata viata sa facem cat mai multe lucruri pentru ei? Si le facem, sperand ca ne vor iubi, ca vor fi langa noi, ca le va pasa…
Poate ca ei sunt in eroare, dar tare ma tem ca si noi suntem…
A loop..
Un prieten bun spunea deunazi ca viata e aspra, dar e amuzanta…Mai degraba as spune ca are un bizar simt al umorului :).
MI-a fost dat sa traiesc in ultima vreme o bucla in timp, caci doar asa ii pot spune: un moment in care cei pe care ii credeam cei mai aproape s-au dovedit a fi la ani lumina distanta, dar viata-glumeata- mi-a adus aproape prieteni vechi, din aceia cu care poti sa nu vorbesti o viata, si cand ii auzi prima data dupa atata timp reiei discutia cu ei la fel de natural ca atunci cand ieseati la o tigara pe treptele amfiteatrului in pauza unui curs…Numai Dumnezeu stie, probabil, pe cine sa ne aduca alaturi in vremuri grele, si catre cine sa ne indrepte privirile…
M-a intrebat cineva de ce n-am mai scris, si cand mai scriu ceva pe blog…am tresarit, si i-am spus: tu stii ca undeva se aduna cuvintele, si doar cand vor ele se lasa spuse…Stia, desigur, insa ce nu i-am spus e ca am avut brusc revelatia ca a curs un timp lung in care parca am dormit…am lipsit din mine insami…Nu i-am spus ca mi-a fost greu sa regasesc drumul…NU i-am spus cat a contat ca m-a intrebat…
Uneori, ca sa poti merge mai departe, trebuie sa arunci tot lestul peste bord… trebuie sa te resetezi complet…si, inainte de a fi din nou tu insati, mai intai …te dezintegrezi tu, cel care ai fost…..iar asta ia timp…cei care au rabdare sa vada rezultatul, cei care cred in tine in tot timpul asta, sunt prietenii adevarati…
Restul…nu conteaza
Cand uitam cum sa ne privim in oglinda…
Citeam zilele trecute cateva articole legate de nebunia declansata de asa-zisul scandal al silicoanelor: iata, acum, dupa ani de zile de cand apar in presa articole pe tema asta, diversi autori se oripileaza si se scandalizeaza de cati bani luau medicii care puneau silicoane si faceau nasuri frumoase distorsionand diagnosticele sau operatiile efectuate pacientilor, totul pentru a multumi clientul (care dadea bani mai putini decat la clinica privata), si pentru a mari propria chiverniseala….
Am citit cum ca medicii aceia si-ar fi pierdut simtul masurii (cu mare probabilitate), in felul in care personajele lui Slavici sau Cezar Petrescu isi pierd mintile pentru bani sau bunastare (ca in Moara cu Noroc sau Moara lui Califar)…Am citit ca de vina e toata lumea: Ministerul- ca nu a luat masuri, Casa de Asigurari- ca nu i-a controlat si ca a decontat cazurile care n-ar fi trebuit, conducerea spitalului ca a fost amestecata, medicii ca au sarit calul, asistentii ca i-au ajutat…si tot neamul lor
N-am citit niciunde, insa, ca de vina suntem noi, SOCIETATEA, pentru ca ne-am bulversat sistemul de valori in asa hal, incat toata lumea este atat de tributara conceptului comercial de „frumos” (ala pe care serialele TV ni-l vara in vena gram cu gram, zi de zi ceas de ceas), incat tinerele nu isi mai doresc decat sa devina niste papusi Barbie cat mai plasticate, sa fie „frumoase”, pt ca sigur, doar asa vor „reusi”
Stand si citind eu toate astea, m-am gandit ce „reusite” vor avea toate clientele astea de calitate mai mult decat indoielnica: o sa apara de 2-3 ori pe sticla pana a se transforma total in Frankenstein, or sa scoata 2-3 melodii de care vor uita toti ascultatorii in sezonul urmator, vor avea o masina bengoasa care se va devaloriza in 2-4 ani maxim, or sa aiba un iphone cu husa roz si un amant cu muschi si cu portofelul plin, la brat, care o sa le poarte un sezon-doua, dupa care o sa le schimbe pentru alta siliconata…Tare, nu?
Pai cam asta e standardul social catre care le (ne) indreapta societatea: n-ai iphone roz, nu esti interesant, n-ai jeep-cauta-ma pe google…:(
De curiozitate, am cautat o definitie a frumusetii. Cea care mi-a placut cel mai mult apartine lui Ralph Waldo Emerson „“Beauty is the mark God sets upon virtue”… Mai sunt si altele, asemanatoare…Nu remarcati ca partea cu Dumnezeu s-a uitat? ca si cea cu virtutea…. Si daca din definitia asta inlaturi aportul lui Dumnezeu si insotirea frumusetii cu virtutea, ce mai ramane? un balon de sapun…frumos.
Mai fratilor, nu sunt de vina nici medicii si nici ministerul ca societatea noastra ne da stele (ca la hoteluri) doar daca suntem leite unor staruri de la Hollywood pe dinafara…ca pe dinauntru, Dumnezeu cu mila!!
Urmaream o data o emisiune numita Frumusete pe muche de cutit, unde o serie de nefericite -clar cu traume psihologice multe, care le daunau acum si la fizic- erau „tunate” si returnate amantilor, iubitilor, etc…Ma frapa intotdeauna atat expresia apartinatorilor- care evident nu stiau cum sa reactioneze, pt ca practic li se prezenta o alta femeie, dar si a „frumoaselor”, pentru ca, oricat de incantate erau de transformare, era clar ca nu stiu cum sa se poarte in noua piele, pe care o simteau straina…Atunci am avut prima data senzatia ascutita ca acest purgatoriu al infrumusetarii fizice poate lesne deveni un chin perpetuu pentru femeie si partenerul ei, cata vreme nu e insotit de terapia psihologica potrivita pentru a accepta amandoi aceasta schimbare, adica insotit de infrumusetarea sufletelor lor.
Acea senzatie mi-a reaparut acum, vazand tot felul de „pupezele” care se laudau cum au dat ele cateva mii de euro (ai cui, ca ai lor nu) pentru un”look’ misto (un nas, o buza, un silicon)…E suficient sa le privesti cum vorbesc, ca sa iti dai seama ca probabil nu stiu nici sa citeasca romaneste corect, si atunci senzatia de kitch si penibil devine de nesuportat…
Dar si mai de nesuportat e gandul ca zanele astea se tuneaza asa pt ca asta asteapta societatea de la ele..de la noi..
Daca societatea, prin absurd :), ar astepta de la oameni sa stie sa recite pe din cap toate rugaciunile ortodoxe, probabil ar fi cozi imense la biserici…daca ar astepta ca fiecare cap de femeie sa fie bine populat de 200 de volume de literatura universala, ar fi cozi la biblioteci…daca ar astepta de la fiecare om sa faca cel putin 1 fapta de caritate pe an, pana la sfarsitul vietii, probabil n-ar mai fi cersestori la colt de strada, sau copii fara acoperis deasupra capului…
…Dar asa, cand societatea ne descalifica din cursa pentru topul celor mai bine plasati oameni daca nu devenim Barbie de plastic, sau daca nu ne parcam jeepanul -obligatoriu- pe alee in fata vilei, si ne da cu flit cand indraznim sa ne spunem parerea, e firesc sa avem cozi la chirurgii esteticieni, la banci si cazinouri….
Era o zicere in medicina: functia creaza organul…Asa si cu societatea: prioritatile ei genereaza ceea ce ni se intampla, iar aceste intamplari sunt cele care, in cele din urma, distrug societatea care a aberat in privinta prioritatilor…. Din pacate, societatea e formata dintr-un lung sir de „noi insine”, noi, aceia care uitam cum sa cautam frumusetea atunci cand ne privim in oglinda..
Delia Chiriac's Blog 