Dureroasa uimire…

Spunea un amic cu ceva timp in urma ca e atat de ciudata viata, ca uneori se surprinde intrebandu-se cum de nu si-a dat seama pana acum ca e atat de ciudata..

Dar cea mai mare ciudatenie din toate, privind acum in urma, mi se pare asta: atunci cand AM CUNOSCUT pe CINEVA, l-am iubit si ne-a iubit, atunci cand vine la noi si  ne cauta dragostea, dupa ce viata l-a rastignit pe toate crucile pe care le-a gasit, de ce, in loc sa ii sarutam picioarele si sa dam slava Domnului ca a existat si exista acel CINEVA, noi il cautam de ranile din palme??!! Si daca au apucat sa se vindece, eventual ii facem noi altele…..

Si mai uimitor este ca, oricat de intelepti, destepti si vazatori am fi, noi insine am provocat macar o data ranile…pentru ca nu exista intelepciune adevarata, inteligenta reala si nici clarvedere in lipsa DRAGOSTEI in cel mai pur, simplu si absolut sens al ei..cel in care nu reprezinta o tranzactie de sentimente, ci o stare a constiintei si simtirii..