Si ne iarta noua greselile noastre….

Mi-aduc foarte clar aminte o intamplare de acum cativa ani, cand fiu-meu cel mare a facut nu’s ce pozna pe la scoala, cred ca a alergat pe coridor cu ceilalti baieti din clasa, inaintea orei de religie, in loc sa astepte cuminti profesorul. Cand, in cele din urma, acesta a venit, i-a intrebat cine sunt cei vinovati de turbulente. Fiu-meu, invatat de mine sa isi recunoasca greselile, s-a ridicat in picioare, ceilalti -doar cativa din cei care fusesera. Profesorul a luat decizia sa ii penalizeze pe cei care recunoscusera….

M-am socat atunci, si retin ca i-am transmis profesorului ca Dumnezeu nu vrea moartea pacatosului, ci indreptarea lui…

Mi-a revenit brusc in minte scena, atunci cand am vazut la stiri ce se intampla in spitalele noastre… Sigur,  cine ar recunoaste ca are infectii intraspitalicesti, daca stie ca isi va pierde postul pentru asta? pentru ca la noi, dragii mosului, principiul morcovului si batului, atat de drag mie, nu se aplica. Si nu se aplica nici principiul acela desuet numit responsabilitate.

Responsabilitatea de a avea si aplica o strategie de preventie si control,  de la bun inceput, nu interventii pompieristice- la orice scara ar fi ele.

Responsabilitatea de a-ti asuma, in deplina cunostinta de cauza, managementul unei institutii care nu vinde floricele, ci se joaca cu viata omului.

Responsabilitatea de a pedepsi acolo unde se cuvine, mereu la fel, si de a recompensa acolo unde trebuie, mereu la fel.

Responsabilitatea de a nu face exceptii, de a nu aplica in jobul zilnic si nici macar in vietile noastre principiul „las-o ma, ca merge-asa”.

E greu sa fii medic in Romania, sa fii profesor…te joci fie cu viata omului, fie cu mintea lui si implicit cu soarta lui si a ta de maine, pe cativa banuti.

Si da, alergam atat de tare dupa banutii aia, incat uitam ca, de fapt, ei sunt un mijloc si nu un scop. Daca suntem medici, nu ne ducem la spital ca ala ne e jobul, nu ne ducem ca sa facem bani- sau nu in primul rand- ci ca sa vindecam oameni. E o putere pe care putini o au.

Daca suntem dascali, nu ne ducem la scoala ca aia ne e slujba, incarcandu-ne cu frustrare de la poarta cand vedem jeepurile parintilor si adidasii de firma ai copiilor- ci ca sa creem persoane, care sa ne duca intr-o societate mai buna. E o stiinta pe care putini o au.

Nu ei sunt vinovatii- pacienti sau copii- desi in multe cazuri ne agaseaza, ne obosesc, ne agreseaza uneori. Ei ar trebui sa fie ratiunea noastra de a fi, la slujbele noastre.

Asta ar trebui sa nu piarda din vedere nici cel mai umil dintre profesionisti, nici cel mai de varf din managerii sistemului. Caci sistemul nu are sens sa existe fara beneficiarii lui.

Totul se bazeaza pe principiul actiune-reactiune: lipsa responsabilitatii atrage lipsa de responsabilitate. Intarzie profesorul, intarzie si elevul. Absenteaza profesorul, absenteaza si elevul. Se poarta urat medicul, se poarta si pacientul. Este indiferent managerul, e indiferent si medicul. Si lista poate continua.

Degeaba cautam Acarul Paun. Ar trebui sa incepem prin a-l cauta in fiecare din noi. Si prin a nu-i omora din prima pe cei care isi recunosc greseala. Ci s-o cercetam mai departe, pana ii gasim cauza si o tratam. Si, surpriza, cine stie unde ne va duce calea? Poate vom gasi vina  mai aproape de noi decat credeam.

Daca nu vom incepe sa facem asa, nu vom reusi decat sa ne cufundam din ce in ce mai mult in nestiinta, frustrare si haos. Caci ceea ce ramane in urma noastra, a sintetizat fenomenal, asa cum numai copiii stiu, un coleg de gradinita al fiului meu cel mic, nu mai mare de o schioapa. Joia trecuta, cand a fost greva personalului didactic, gradinita a fost inchisa, iar copiii anuntati sa nu vina. Mama baietelului cu pricina, venita pesemne pe fuga, nu apucase sa citeasca anuntul de pe usa, care spunea sa nu aducem joi copiii, dar fiul ei se apuca sa-i spuna intr-un limbaj peltic: ” Mami, maine nu venim la gladinita!” „Da de ce, mami?” „Nu stiu, cled ca s-a supalat doamna Popescu pe noi si nu ne mai plimeste ca nu am fost cuminti!”….

Ce sa-i explici copilului ce-i aia greva? Ca nu are doamna educatoare bani destui? Omul si-a facut o impresie: doamna nu il mai primeste ca nu a fost cuminte, deci, e vina lui.

Ce sa-i explici sotului ca indicatorii de management au fost prost alesi si ca managerul nu a gestionat banii corect? Omul si-a facut o impresie: a ramas fara copii, si, potential, fara sotie, pentru ca el a dus-o la spitalul ala si -a incapatanat sa faca copii. Deci, e vina lui.

A lor, mereu a lor, niciodata a noastra…..

Sa ne rugam, poate El sa ne ierte. Ei, nu…..

Profesorul

Dintre toti oamenii pe care i-am cunoscut pe lumea asta, a fost singurul caruia i s-a potrivit apelativul asta ca o manusa.

Facea parte dintr-o specie pe cale de disparitie, daca nu o fi disparut deja- era un Domn. Cu majuscula. Agreau deopotriva si femeile si barbatii care il cunoscusera. Avea pentru fiecare cate o vorba buna de fiecare data cand  se intalnea cu un cunoscut, o intrebare despre familie si cei dragi.

Avea alergie marcata la doua lucruri: la oamenii prosti si femeile urate.

Cand l-am intalnit eu, avea o calitate pe care am regasit-o la putin oameni: avea rabdare. Oarecum ciudat, caci cei care il cunoscusera in tinerete spuneau ca era iute la manie si usturat la vorbe. Dar, in esenta, avea rabdare sa vorbeasca cu oamenii. Nu sa vorbeasca oamenilor (desi facea si asta foarte bine) ci sa vorbeasca cu ei.

Am admirat intotdeauna la domnia sa modul in care trata la fel si pe cel din varful si pe cel din coada ierarhiei, si Dumnezeu stie ca frecventase cele mai inalte cercuri din administratie si stiinta, si in tara si in afara ei. Si, cu toate astea, cand se intalnea cu o cunostinta veche, fosta femeie de serviciu, ii spunea de fiecare data:”mai, tu tot frumoasa ai ramas, da’ sa nu te mai ingrasi! ce mai faci?”

Pentru unii a fost Seful, ani la rand, pentru altii Profesorul, pentru cei mici Invatatorul.

Nu i-am spus niciodata, dar imi amintea de bunicul meu cel drag si disparut, atat fizic cat si prin manifestari. Cred, insa, ca simtise simpatia fireasca si m-a rasplatit intotdeauna cu aceeasi moneda. Pentru mine a fost Invatatorul, si cred ca cea mai importanta lectie pe  care am invatat-o de la domnia sa a fost ca lucrurile importante trebuiesc spuse. Si ca fiecare dintre ele trebuie sa isi gaseasca locul, momentul si modul in care trebuie spus, astfel incat sa nu ramana o vorba goala.

Ca a spune lucruri importante este esential, dar profund riscant. Chiar si domnia sa se temea uneori. Nu pentru sine. Ci pentru cei mai mici , eventual implicati, care aveau de suferit primii. Si pentru idee. Pentru teama de a nu fi manjita cu noroi si ucisa din fasa.

Am simtit cea mai mare dovada de incredere cand m-a intrebat ce cred, daca ar trebui sa publice un articol despre preconizata reforma din sanatate. Stia ca nu va da bine, stia ca va fi atacat. I-am spus atunci: „cred ca lucrurile trebuiesc spuse, fie macar si doar pentru ca sa nu se spuna ca nimeni nu a zis nimic”. „Asa cred si eu” mi-a spus. Si atunci am inteles ca invatasem, ceea ce se straduise sa ma invete o vreme, cat am fost impreuna.

Nu a lasat in urma pe nimeni de calibrul sau. Si poate asta i-a fost cel mai mare defect, regret si pierdere.

Dar cine suntem noi, sa judecam? O mana de oameni, dintre cei ingrjiiti de domnia sa ca niste lastari tineri, fiecare la vremea sa, cei adunati acolo sa ii aducem ultimul gand, la marea Trecere. Si, din acea mana, inca mai putini cei care o sa il purtam vesnic viu in noi insine. Dispusi sa ne asumam durerea, riscul si libertatea de a mai spune Cuvantul.

Asteptand Lumina

Ai crede ca toate grijile, minciunile, mizeriile, inselatoriile, tot raul facut deliberat sau din pura inertie in lumea asta, acum, in pragul Trecerii, sunt date uitarii….

Ai crede ca, prin minunea Domnului, uimiti vesnic si mereu nou de Marele Miracol, gandul nostru nu mai toarce rutina zilei, mintea noastra nu se mai intoarce in urma, la liftul care nu mergea azi dimineata, la puhoiul de masini aflate in miscare aproape browniana pe strazi, la mica rautate facuta de colegul, la locul de parcare ocupat de vecinul de la doi….

Ai crede ca sufletul simte apropierea Luminii si asta e tot ce conteaza….ca e clipa in care toti simtim lumina din noi insine si din cei din jurul nostru….ca Imensa Dragoste se regaseste in tot si in toate…ca toate cele din urma, atinse de pacat si murdare, sunt date uitarii…

Si totusi, am reusit sa transformam si sarbatorile sfinte in prilej de circ mediatic si comercial…ouale rosii in pachete multicolore…trupul Domnului in iepurasi de Paste….nu ne mai gandim decat la „unde sa petrecem” si „ce cadouri primim”…nu il vedem pe Iuda cel care apare de cate ori intoarcem capul….

Imi doresc cu sete, parca mai mult decat oricand, linistea, pacea, lumina, minunea, viata care curge inca o data impotriva mortii….imi doresc mai mult decat oricand sa cred ca binele invinge inca o data….sa simt Dumnezeirea sub cerul acela unde stelele par cel mai aproape, in mijlocul muntelui….sa las in urma tot ce inseamna moartea sufletului, a sperantei, a iubirii, a binelui….ca in apa unui rau ce le duce la vale…

Si incerc sa nu uit, inca o data, sa multumesc atunci cand imi e bine…

Sa nu uit ca, inaintea invierii a fost moartea, durerea…

Sa nu uit, de cate ori ma intampina micimile lumii, ca ma aflu doar in Marea Trecere

Dar oare cati din cei care stau cu pedala de acceleratie semiapasata dimineata la semaforul inca rosu inca isi amintesc asta? Cati dintre cei care dau coate in aglomeratii? Cati din cei care isi striga moralitatea in public? Cati din asa zisii invatatori? Cati din asa zisii imparati? cati si-au atarnat sufletele de raza asteptata a luminii, cand petrec deja de o saptamana in fumul gratarelor de pe marginea drumului?

….Imi doresc, cu toata fiinta, o altfel de sarbatoare…