Japonia, o stare de spirit

mai 16, 2010 de deliachiriac Scrie un comentariu

Am vazut atat de putin din ea, dar ar fi de spus o intreaga poveste….

Cred ca esenta tarii asteia am descoperit-o in curtea unui mic muzeu gazduit de o casa traditionala japoneza, care pastra inca mecanismele initiale de tesut matase, lemnul rosu lacuit, covoarele din paie de orez, paravanele de hartie…

Insotita de cantecul trist al artistei care , sezand in genunchi dupa modelul binecunoscut, in mijlocul casei,   depana povestea samuraiului care cu onoare a murit pentru seniorul sau, am iesit in curtea neinchipuit de mica, insa la fel de neinchipuit de ingrijita…Trecand cu ochii de cele 2-4 specii de arbusti pitici care fericit odihneau privirea in mijlocul pavajului de piatra, atentia mi-a fost atrasa de zidul care imprejmuia curtea, si care parea sa fi fost facut din resturi de elemente vechi de constructie. Am aflat, mai tarziu, ca asa si era…un zid din piatra de rau, in care au fost incorporate resturi de cladiri din timpul unuia din razboaiele locale, pentru a nu fi uitat …..

Daca, insa, ridicai privirea, dincolo de gardul nu mai inalt de 2 metri, ramaneai fara suflare, caci parca direct din zidul stravechi  se ridica un zgarie nori specific japonez, numai beton si sticla. Nu te-ai fi asteptat sa vezi cum in mod brutal parca trecutul sustine prezentul, insa totodata aveai sentimentul firesc al simbiozei in perfectiune.

Caci totul era perfect: orice detaliu al casei traditionale, orice piatra din curtea de doi metri patrati, orice ac de pin din arbustii din curte (am aflat ulterior ca nu prin taiere se formeaza coroana atat de ingrijita a arbustilor, ci direct prin smulgerea acelor crescute aberant!!), muchiile drepte si nete ale cladirii moderne…nimic nu era lasat la voia intamplarii.

Cu sentimentul asta am plecat din tara soarelui rasare: ei au in sange conceptul perfectiunii.In totul. Al firescului demnitatii si onoarei. Al respingerii ferme a tot ceea ce considera ca nu li se potriveste sau nu le e necesar. O tara cu oameni atat de galagiosi uneori, dar atat de tacuti in sine.  Atat de politicosi, dar atat de fermi. Atat de duri, ar putea spune unii…Poate. Poate ca si duritatea au dus-o la perfectiune. Iar povestile despre ei ii arata ca pe niste neiertatori si cruzi…Niste pagani.

Si totusi, ei sunt aceia care au sarbatoarea florilor de cires. Ei sunt aceea care inca mai gandesc in poeme. Aceia care se feresc sa jigneasca, pentru ca jignirea nu se iarta. Care gandesc si traiesc pentru valorile natiunii. Multi si pentru (inca) stapanii lor, desi moderni.

Si atunci, uitandu-ma in jurul meu, vad cruzimea la tot pasul, caci desi buni crestini (credem noi) nu ne ferim sa jignim, sa tradam, sa mintim…deseori chiar pe cei apropiati…si ma gandesc, oare care din noi e mai dur sau mai pagan-noi sau ei?